Cred că doar am prins un fulg
sau o sclipire
din ale mele imense aripi.
Le-am putut gusta o briză,
într-un recviem orchestrat de nori
cu fugari sepulcral de albi,
pierduți de mii de ani
și ere glaciare
sub pleoapele mele.
Văd câte-un zburător
și-un spirit ahasveric ce se minte că-i place-
A se pierde…
cum culege rădăcini pierdute,
carbonizate de priviri,
ale unui lemn de cireș…
Câmpuri de plumb
cu foste petale roșii-
putrezite…
Și spini tociți ce trag întunericul
în țeapă-
Și-un ochi cu melanism
lipsit de mușchi
Oblici.
Pierdut pe oglinzi șterse
și strigăte de ciocuri moarte
și valuri ce mugesc, cer-
a piere-
Într-un gust amar.
Două acorduri false
și-o baghetă ruptă…
Dirijează ani
pierduți în contratimp.
Ace de brad,
pe orologii sure
curg leneș, frigian,
rugate să se frângă.
Și-ntre oameni…
Grăbiți, leneși, înalți, scunzi, bogați, săraci, poeți, genii…
Le-am pierdut.
Măcar…
O stea am putut a prinde
și-o coase în inima mea
Ca s-o împletesc-
În două aripi…
Pe care ți le-am pus…
Pe-un deget.
Și poate…
Când orașul se va mai întuneca-
în miez de noapte-
Cu doi îndrăgostiți
Ce se privesc în suflet
Pe-ntuneric…
Spunând două cuvinte-
Pentru prima oară-
Ți-o sclipi o stea
Pe-aceeași bancă
Și-ai prinde, de pe degetul îmbrățișat de câte două…
Două aripi…
Să zbori-
În aceeași ieșire din parc
Și ți-oi spune încă odată
Pe limbă shakespiriană
„You’ve put the most wonderful wings on the back of my soul
At least I could put them on your finger.”
Ene Ștefan 