Fumează-mă…

Lasă-ți bricheta de-o parte, iubito…
Aprinde-ți țigara de la focul inimii mele, cel pe care-l aprinzi cu fiecare scânteie din privirile ce mă carbonizează subtil.
Răsuflă apoi fumul fiecărei clipe arse într-un sărut de epoci întregi.
Eu nu te voi distruge, iubita mea, nu te voi face să tușești sau să-ți fie rău…
Așa că fă-mă, iubito… nicotină… Să-ți străbat respirația și să-ți fiu dependență… să mă fumezi în fiecare dimineață la o cafea într-o zi de martie, pe terasa ta îngustă cu privire la tăcuta Dâmboviță.
Lasă-ți Vogue-ul pe un colț de etajeră
lângă punga aia goală de Pandora… și inspiră-mă tot, apoi expiră-mă… imaterial, plutind adânc în brațele tale și amestecându-mă cu-o picătură de Dior de pe-al tău umăr. Vreau să-ți rămân pe buze, pe haine și-n păr… vreau să-ți rămân.
Să nu mă stingi ca pe-un filtru ars și să m-arunci de la balcon, ci să mă culegi din fiecare pachet luat în grabă din colț.
Nu fuma, iubito, țigările-s fac rău… fumează-mă pe mine.

Fumează-mă.

Aprinde-ți țigara
de la focul inimii mele…
pe care-l aprinzi cu fiecare-
scânteie
din privirile ce mă carbonizează-
subtil.
Și-apoi răsuflă
fumul fiecărei clipe
arse
într-un sărut-
de epoci întregi.

Eu nu te voi distruge, iubita mea,
nu te voi face să tușești
sau să-ți fie rău…
Așa că-
Fă-mă, iubito…
Nicotină-
Să-ți străbat respirația
și să-ți fiu dependență.
Să mă fumezi în fiecare dimineață
la o cafea
Într-o zi de martie,
pe terasa ta îngustă
cu privire la-
Suflet.

Lasă-ți Vogue-ul
pe un colț de etajeră
lângă punga aia goală de Pandora…
și inspiră-mă tot
apoi expiră-mă-
imaterial
plutind adânc în brațele tale-
Și-amestecându-mă cu-o picătură
de Dior
de pe-al tău umăr.

Eu nu te voi îneca, scumpo,
nici când vei stinge-un filtru ars
într-o scrumieră veche…
ci-ți voi promite
că-n fiecare clipă
Voi arde…

În adâncul suflului…

tău.

14 februarie

14-

Ia-o-n brațe

de 14 ori

cu-n surâs de februarie

și-i ascultă orice suspin-

al inimii.

 

În 14-

moduri să-i prinzi sufletul

și să-l muști…

cu șoapte-

dulci.

 

În 14-

clipe

să te-ndrăgostești din nou de ea

și în 14 glasuri să-ți strigi-

iubirea.

 

În 14-

vieți

s-o iubești

ca-n orice februarie

14.

Aripi pe-un deget

img_3776

Cred că doar am prins un fulg
sau o sclipire
din ale mele imense aripi.
Le-am putut gusta o briză,
într-un recviem orchestrat de nori
cu fugari sepulcral de albi,
pierduți de mii de ani
și ere glaciare
sub pleoapele mele.

Văd câte-un zburător
și-un spirit ahasveric ce se minte că-i place-
A se pierde…
cum culege rădăcini pierdute,
carbonizate de priviri,
ale unui lemn de cireș…
Câmpuri de plumb
cu foste petale roșii-
putrezite…
Și spini tociți ce trag întunericul
în țeapă-
Și-un ochi cu melanism
lipsit de mușchi
Oblici.
Pierdut pe oglinzi șterse
și strigăte de ciocuri moarte
și valuri ce mugesc, cer-
a piere-
Într-un gust amar.

Două acorduri false
și-o baghetă ruptă…
Dirijează ani
pierduți în contratimp.
Ace de brad,
pe orologii sure
curg leneș, frigian,
rugate să se frângă.

Și-ntre oameni…
Grăbiți, leneși, înalți, scunzi, bogați, săraci, poeți, genii…

Le-am pierdut.

Măcar…
O stea am putut a prinde
și-o coase în inima mea
Ca s-o împletesc-
În două aripi…
Pe care ți le-am pus…
Pe-un deget.

Și poate…
Când orașul se va mai întuneca-
în miez de noapte-
Cu doi îndrăgostiți
Ce se privesc în suflet
Pe-ntuneric…
Spunând două cuvinte-
Pentru prima oară-
Ți-o sclipi o stea
Pe-aceeași bancă
Și-ai prinde, de pe degetul îmbrățișat de câte două…
Două aripi…
Să zbori-
În aceeași ieșire din parc
Și ți-oi spune încă odată
Pe limbă shakespiriană

„You’ve put the most wonderful wings on the back of my soul
At least I could put them on your finger.”

Un alt portret de călător străin

photoSunt așa de frumoși…
El cu ochelari, mustață și păr suflat de vânt în spate…
Ea cu părul mediu, purtând o pălărie de „doamnă”…
Nu pot să cred că stau lângă oameni care se iubesc de zeci de ani, care încă se țin de mână. El vorbește la telefon cu un prieten, nedându-i drumul, iar ea îl atenționează ușor că vorbește prea tare. Vreau să vorbească mai tare! Să aud un glas ce i-a spus „te iubesc” unei femei atâția zeci de ani. O întreabă dacă se simte rău.
Din ce vorbea cu interlocutorul său prin telefon, poate reieși un singur lucru: au fost să se plimbe încă odată pe unde și-au vărsat anii tinereții… împreună.
Vorbesc mult, mult… își împart milioane de cuvinte de ceea ce ar părea ere.
Trenul se apropie de stație înghițind kilometri de fier. Mă despart de acest cuplu.
Un alt portret de călător, fiindcă de atâta timp și-au îmbrățișat sufletele, căci acum sunt doar unul… străin.

Portret de călător străin

photo

Am văzut-o pe la Izvor, urcând în metrou val-vârtej, parcă a alergat din neant, nici n-am avut timp să mă pregătesc de a accepta apariția unui nou companion de drum. Forța centrifugă n-a cruțat-o, însă s-a echilibrat repejor. S-a rezemat de ușă brusc și a început să gâfâie. Parcă avea o nuanță de excitare, oboseală, haos, butonând nervos și fără scop telefonul. Ce se ascundea în acele suspine? Ce ascundea aerul pe care-l împingea violent pe trahee, pe care probabil l-am receptat eu?
S-a calmat după puțin timp, roșeața din obraji i-a scăpat, apoi primind un telefon care a făcut-o să se plimbe mult într-o suprafață minusculă. Nu era nimic ce merita reținut, însă a mai rezolvat o enigmă din dorința mea de cunoaștere. Se întâlnea cu cineva. Se uita mirată, pierdută pe la numele stațiilor, calculându-și în șoaptă numărul opririlor rămase. Nu-i păsa de ceilalți, era aeriană, pierdută în abis, de unde a și apărut. Nici nu știe că scriu despre ea.
Până la urmă, am ajuns la Crângași și m-a părăsit.
Tot ce voi ști despre ea vor fi gâfâielile acelea dure și intrarea inopinată. Singurul lucru pe care îl împărțim este un aer îmbâcsit pr care l-am asimilat. Este ciudat cum vezi oameni simpli, captivi în existența lor, tu fiind impresionat de lucruri pe care nici nu le sesizează.
Un alt portret de călător… străin.

Sonată de durere în LA minor

img_3511

Și mă topesc de dor…
Simt fluvii cum seacă…
Și mor;
Cum mă duc pe valuri…
Cu dor…
Cu unde în LA-
LA minor.

Două tetracorduri
Opuse într-o scară-
Cum stau în armonii
Pentru o ultimă seară-
Își cântă frigian
Sub arcuș de vioară
Văzând sfârșit de portativ
Ce începe să apară.

Zbor ani…
Și clipe…
Și doimi-
În noaptea înstelată…
A lui MI.

Încuiat într-un iris…
Sub o cheie ruginită-
Cheie SOL…
Măngâi o vioară
Și mă topesc-
                    de dor.

În suflet se minte
Și ultimul bemol
Trăgând de-un ton bezmetic
Ce tot sună-n gol,
Bătând grav în timpane,
În ochi și
Capilare
Arcușul tot mai merge
Și sonata doare…
Doare ca-n seara
Armoniilor
Și armurii-
                săruturilor-
Sonată de durere
În LA minor.