Un alt portret de călător străin

photoSunt așa de frumoși…
El cu ochelari, mustață și păr suflat de vânt în spate…
Ea cu părul mediu, purtând o pălărie de „doamnă”…
Nu pot să cred că stau lângă oameni care se iubesc de zeci de ani, care încă se țin de mână. El vorbește la telefon cu un prieten, nedându-i drumul, iar ea îl atenționează ușor că vorbește prea tare. Vreau să vorbească mai tare! Să aud un glas ce i-a spus „te iubesc” unei femei atâția zeci de ani. O întreabă dacă se simte rău.
Din ce vorbea cu interlocutorul său prin telefon, poate reieși un singur lucru: au fost să se plimbe încă odată pe unde și-au vărsat anii tinereții… împreună.
Vorbesc mult, mult… își împart milioane de cuvinte de ceea ce ar părea ere.
Trenul se apropie de stație înghițind kilometri de fier. Mă despart de acest cuplu.
Un alt portret de călător, fiindcă de atâta timp și-au îmbrățișat sufletele, căci acum sunt doar unul… străin.

Portret de călător străin

photo

Am văzut-o pe la Izvor, urcând în metrou val-vârtej, parcă a alergat din neant, nici n-am avut timp să mă pregătesc de a accepta apariția unui nou companion de drum. Forța centrifugă n-a cruțat-o, însă s-a echilibrat repejor. S-a rezemat de ușă brusc și a început să gâfâie. Parcă avea o nuanță de excitare, oboseală, haos, butonând nervos și fără scop telefonul. Ce se ascundea în acele suspine? Ce ascundea aerul pe care-l împingea violent pe trahee, pe care probabil l-am receptat eu?
S-a calmat după puțin timp, roșeața din obraji i-a scăpat, apoi primind un telefon care a făcut-o să se plimbe mult într-o suprafață minusculă. Nu era nimic ce merita reținut, însă a mai rezolvat o enigmă din dorința mea de cunoaștere. Se întâlnea cu cineva. Se uita mirată, pierdută pe la numele stațiilor, calculându-și în șoaptă numărul opririlor rămase. Nu-i păsa de ceilalți, era aeriană, pierdută în abis, de unde a și apărut. Nici nu știe că scriu despre ea.
Până la urmă, am ajuns la Crângași și m-a părăsit.
Tot ce voi ști despre ea vor fi gâfâielile acelea dure și intrarea inopinată. Singurul lucru pe care îl împărțim este un aer îmbâcsit pr care l-am asimilat. Este ciudat cum vezi oameni simpli, captivi în existența lor, tu fiind impresionat de lucruri pe care nici nu le sesizează.
Un alt portret de călător… străin.

Ploiam

Stăteam acum câteva minute și ploiam. Cum? Ploiam? Da. Visam în ploaie. De ce nu plouam? Nu cred că a asistat cineva vreodată la o ploaie. Fiecare picătură se plouă pe sine, deci am trăit și noi mii și mii de ploi. Nu este frumos? Să te ploi dintr-un puf fals către așa întinderi… Asiști la fiecare cadru din fiecare milimetru de altitudine care te soarbe, ca apoi să îmbrățișezi un vis smuls din țeasta unui visător ca mine. Să îi curgi și să-l îndemni să ploaie cu tine. Apoi smulgi trăiri cumplite ale solului ce doare sub atâtea trăiri… Parcă ar vrea și el să zică…
În șoaptă…
„Stăteam acum câteva minute și ploiam.”